În fața lucrării Wesen, încerc mai întâi să recunosc ceva. Poate o floare sau mai multe forme cuprinse în aceeași mișcare. Sunt tentată să le despart, să le dau un contur și un nume. Totuși, de îndată ce revin la pânză, urmele care păreau să confirme prima interpretare mă conduc în altă parte. Tabloul nu s-a schimbat. Privirea mea s-a schimbat.
Această deplasare m-a apropiat de Wittgenstein. Când se interesează de perceperea unui aspect, el descrie o experiență aparte: privim aceleași linii, apoi, dintr-odată, le vedem altfel. Desenului nu i s-a adăugat nimic, dar pentru noi ceva s-a luminat. Ceea ce vedem și ceea ce gândim participă împreună la acel moment. Ceea ce știm să recunoaștem ne orientează privirea; ceea ce privim ne poate modifica, la rândul său, gândirea.
Cuvântul german Wesen poate însemna „ființă” sau „esență”. El pare să promită descoperirea a ceea ce un lucru este cu adevărat. La Wittgenstein din Cercetări filosofice, această promisiune devine însă o întrebare. A căuta esența unui lucru nu înseamnă neapărat a ridica un văl pentru a ajunge la o realitate ascunsă. Trebuie să cercetăm și cuvintele prin care îl numim, distincțiile pe care le facem și obișnuințele care ne îngăduie să spunem: „aceasta este o floare”, „aceasta este o figură”.
Am regăsit această întrebare pe o altă cale la Daniel Siegel. El descrie informația ca pe o configurație de energie căreia îi atribuim o valoare simbolică: ea înseamnă ceva pentru noi. Cogniția apropie, diferențiază și transformă aceste configurații. În fața diversității aproape nelimitate a ceea ce ajunge la noi, mintea formează categorii. Ele ne ajută să ne orientăm și devin apoi conceptele din care ne construim convingerile despre lume.
Avem nevoie de această ordine. Fără ea, fiecare percepție ar rămâne izolată. Dar o categorie ne oferă și o anumită certitudine, care ne poate face să încetăm să privim. Din clipa în care hotărăsc că o pată luminoasă este o petală, risc să nu mai văd cum se prelungește ea în umbră, se amestecă într-un gest negru sau încetează să aparțină florii pe care credeam că am recunoscut-o.
În Wesen, formele se apropie astfel de momentul în care un nume devine posibil, fără să se lase închise în el. Gândirea mea vine în fața imaginii cu propriile așteptări. Încearcă să ordoneze ceea ce vede. Apoi pictura îi opune propriile relații, treceri și rupturi. Revin asupra primei interpretări; alta apare, fără să o șteargă cu totul pe cea dinainte.
Nu cred că tabloul ascunde o figură definitivă pe care ar trebui, în sfârșit, să o descoperim. Mă interesează întâlnirea în care simțim deopotrivă nevoia de a da un sens și posibilitatea de a-l regândi. Poate că aici se află, pentru mine, întrebarea purtată de Wesen: în ce moment hotărâm că știm ceea ce privim și ce devine imaginea atunci când acceptăm să privim din nou?
