Imaginea de la care a pornit Spontaneitas este aceea a unui arbore despicat în timpul unei furtuni. Între marginile întunecate ale scoarței, lemnul dezvelit își arată nuanțele aurii și fibrele desprinse, care traversează deschiderea în direcții neașteptate. Ceea ce fusese ascuns în continuitatea trunchiului devine dintr-odată vizibil, într-o configurație în care se întâlnesc structura lentă a creșterii și urmele unui eveniment violent. Privită îndeaproape, ruptura lasă să se întrevadă intimitatea materială a arborelui, felul în care fibrele se susțineau și se prelungeau unele în altele înainte ca legăturile lor să fie desfăcute.
Forța acestei imagini ține și de ambiguitatea cu care se oferă privirii. Recunoaștem lemnul sfâșiat, dar suntem reținuți de luminozitatea interiorului, de finețea filamentelor și de ritmul pe care îl alcătuiesc deasupra adâncimii deschise. În aceeași suprafață coexistă fragilitatea și rezistența, continuitatea creșterii și întreruperea ei. Atenția se deplasează treptat de la ceea ce s-a întâmplat arborelui spre relațiile vizuale pe care evenimentul le-a făcut posibile. În această deplasare începe să se contureze posibilitatea unei picturi.
Sensul kantian al spontaneității poate oferi un reper pentru înțelegerea acestei treceri. În Critica rațiunii pure, Kant distinge receptivitatea sensibilității, prin care obiectele ne sunt date, de spontaneitatea intelectului, prin care ele sunt gândite. Cunoașterea presupune întâlnirea acestor două facultăți: suntem afectați de ceea ce ni se prezintă, iar intelectul participă activ la articularea experienței prin concepte. Spontaneitatea desemnează aici o activitate proprie facultății de a cunoaște, al cărei sens depășește accepțiunea obișnuită a unui gest imediat, lipsit de deliberare.
Pentru reflecția asupra picturii, această distincție este fertilă tocmai fiindcă permite păstrarea ambelor dimensiuni ale întâlnirii cu imaginea. Există, mai întâi, ceva care se impune prin prezența sa: particularitatea acestui arbore, contrastul dintre scoarță și lemn, tensiunea fibrelor rămase între marginile despicăturii. Experiența are un punct de plecare concret, care îl surprinde pe artist și îi orientează atenția. Elaborarea picturală se desfășoară pornind de aici, printr-o succesiune de raporturi încercate, păstrate sau transformate, în care memoria imaginii se întâlnește cu posibilitățile culorii și ale materiei.
Apropierea de Kant trebuie înțeleasă ca o interpretare a acestui proces, cu respectarea diferenței dintre o teorie a cunoașterii și reflecția asupra unei opere. Analiza kantiană urmărește condițiile în care putem cunoaște obiecte; ea nu descrie în mod direct geneza unui tablou. Totuși, ideea că subiectul contribuie activ la legarea reprezentărilor oferă un punct de sprijin pentru a gândi distanța dintre impresia primită și imaginea elaborată. Pentru Kant, ceea ce primim prin simțuri presupune și o activitate a minții, care leagă reprezentările și le reunește într-o experiență coerentă. Această participare activă ne oferă un punct de plecare pentru a reflecta asupra trecerii de la imaginea întâlnită la forma picturală.
Pornind de la această idee, putem privi constituirea formei picturale ca pe o activitate în care elementele unei experiențe sunt aduse în relații noi. Direcția unei fibre, lumina unei suprafețe sau adâncimea unei fisuri dobândesc, în pictură, o valoare care depinde de întregul în care sunt integrate. O linie poate păstra amintirea lemnului și, în același timp, poate susține mișcarea compoziției; o nuanță desprinsă din imaginea inițială poate căpăta intensitate prin vecinătatea altei culori. Unitatea lucrării se formează odată cu aceste relații, în cursul unui proces în care percepția continuă să fie reluată și transformată.
Fotografia arborelui despicat face deosebit de sensibilă această trecere, fiindcă oferă deja privirii o structură complexă, pe care recunoașterea obiectului nu o epuizează. Știm ce privim, însă putem rămâne îndelung în fața imaginii, urmărind felul în care fibrele traversează deschiderea sau în care interiorul luminos se desprinde de scoarța întunecată. Această atenție prelungită pregătește desprinderea de motivul inițial: relațiile observate pot fi reluate pe pânză, unde își găsesc alte proporții, alte tensiuni și o altă materialitate.
În această perspectivă, titlul Spontaneitas își găsește legătura cu gândirea kantiană în activitatea subiectului care primește și elaborează experiența. Despicarea arborelui aparține ordinii cauzelor naturale; semnificația ei picturală se constituie prin întâlnirea dintre ceea ce imaginea oferă și ceea ce artistul face posibil pornind de la ea. Putem astfel păstra întreaga forță a evenimentului fără să atribuim arborelui o intenție sau să transformăm ruptura într-o manifestare a libertății.
Arborele rămâne originea concretă a lucrării, cu singularitatea și vulnerabilitatea sa. Din această întâlnire se deschide însă un parcurs în care forma văzută devine formă căutată, iar ceea ce a reținut privirea începe să existe în limbajul picturii. Spontaneitas poate fi înțeles astfel ca numele unei participări active la experiența lumii: capacitatea de a primi o imagine și de a lucra pornind de la ea până când, în relațiile dintre culori, trasee și suprafețe, se constituie o prezență picturală proprie.
