„Iluminarea unui aspect este pe jumătate experiență vizuală, pe jumătate gândire.” — Ludwig Wittgenstein
Ne apropiem de o imagine cu ochii, dar și cu o istorie. Am recunoscut deja forme, am învățat să numim lucrurile, am păstrat în memorie chipuri, locuri și culori. Toate acestea ne însoțesc privirea, adesea fără să ne dăm seama. Dar imaginea din fața noastră are propria ei materie. Liniile ei se întâlnesc într-un anumit fel; lumina apare într-un loc, nu în altul. Tabloul primește asocierile noastre, dar li se poate și împotrivi.
Această rezistență poate fi începutul unei descoperiri. Cred că recunosc o figură, apoi un detaliu mă împiedică să mă opresc la ea. Privesc din nou. Ceea ce luasem drept contur devine o trecere între două forme; o zonă pe care o credeam goală capătă profunzime. Gândirea mea se schimbă în contact cu imaginea, iar schimbarea îmi transformă, la rândul ei, percepția. Revin la aceleași culori, la aceleași urme, dar nu le mai percep ca înainte.
Este greu de spus exact unde începe această mișcare. Vizibilul nu ni se oferă ca o mulțime de elemente complet separate, pe care gândirea ar urma abia apoi să le asambleze. De multe ori percepem deja o relație, o direcție, posibilitatea unei prezențe. Apoi se formează o idee care ne îndeamnă să privim în altă parte a tabloului. Privirea și gândirea se influențează reciproc; niciuna nu poate pretinde că a epuizat imaginea.
Noțiunea husserliană de noemă ne ajută să înțelegem ce se petrece aici. Ea privește obiectul așa cum apare într-o experiență: peisajul așa cum îl percep, figura așa cum începe să se contureze pentru mine. Tabloul material nu dispare în spatele interpretării mele. Dimpotrivă, mă întorc la el pentru a încerca ceea ce am crezut că recunosc. Rezistă forma întrezărită la o a doua privire? O confirmă o altă parte a pânzei sau o conduce în altă direcție?
Husserl cercetează și prezentificarea: modurile în care conștiința se raportează la ceea ce nu este direct prezent, mai ales în amintire și imaginație. În fața unui tablou, pigmenții sunt acolo, sub ochii noștri, în timp ce ceea ce lasă să apară aparține unui alt tip de experiență. O culoare poate aminti de un loc fără să îl reprezinte; câteva gesturi pot sugera o mișcare pe care pânza nemișcată nu o arată. Imaginea există în întâlnirea dintre o prezență materială și ceea ce privirea este condusă să evoce.
Wittgenstein se oprește asupra momentului în care un aspect „se luminează”. În exemplul său cu rața-iepure, desenul rămâne același, în vreme ce recunoaștem succesiv două figuri. Schimbarea nu are loc numai pe hârtie și nici într-o gândire care s-ar putea lipsi de desen. Începem să urmărim altfel liniile din fața noastră. În pictură, trecerea este rareori la fel de tranșantă. Ea poate apărea încet, pe măsură ce o formă se apropie de alta, intervine o amintire sau prima interpretare nu ne mai convinge.
Ricœur reia ideea de a vedea ceva ca altceva atunci când reflectează asupra metaforei. O relație neașteptată între cuvinte ne permite să sesizăm o asemănare pe care nu o observasem. Regăsesc ceva din acest proces în pictură: o formă nu primește pur și simplu un sens deja disponibil. Ne poate face să ne schimbăm categoriile, să gândim o relație nouă și să revenim la ea cu o privire modificată. Imaginea participă astfel la gândirea pe care o provoacă.
Neuroștiințele luminează anumite momente ale acestui schimb. Dijkstra și colegii săi au cercetat legăturile dintre imaginația vizuală, percepție și intensitatea trăită a unei imagini mentale. Studiile asupra imaginilor ambigue observă, la rândul lor, schimbări de interpretare în timp ce informațiile vizuale prezentate rămân constante. Aceste experimente nu ne spun ce înseamnă un tablou. Ele ne amintesc că percepția depinde și de felul în care creierul organizează ceea ce primește.
Trebuie să păstrăm deschise diferențele dintre aceste experiențe. Cabbai și colegii săi au arătat că o reprezentare senzorială în cortexul vizual nu este întotdeauna suficientă pentru a produce experiența subiectivă a unei imagini mentale. Răspunsurile creierului contează, la fel cum contează descrierea experienței de către persoana care privește. Aici pot dialoga cu precizie neuroștiințele și filosofia, fără a pretinde că oferă o explicație unică a operei.
Când privesc o pictură, încerc uneori să înțeleg ceea ce prinde formă în ea. Dar se întâmplă ca ea să îmi schimbe însăși întrebarea. Observ atunci ceva ce prima mea idee mă împiedicase să percep. Imaginea rămâne material aceeași; gândirea mea s-a schimbat și, odată cu ea, felul în care o văd. Apoi această nouă privire dă naștere unui alt gând. În acest schimb dintre ceea ce imaginea ne arată, ceea ce percepem și ceea ce gândim, pictura continuă să trăiască.
