Privim o imagine și credem, la început, că recunoaștem ceea ce reprezintă. Se desprinde o formă, o relație între culori ne orientează, apare o amintire sau o idee. Totuși, această primă interpretare se poate schimba. Un detaliu pe care nu îl observasem modifică întregul; ceea ce părea evident devine nesigur. Privim din nou, cu o altă idee despre ceea ce avem în față.
În Gödel, Escher, Bach, publicată în 1979, Douglas Hofstadter cercetează cum un sistem poate produce, prin propriile reguli, reprezentări care se referă la sistemul însuși. El numește „buclă stranie” o structură în care trecerea între niveluri diferite ne readuce, în mod neașteptat, la punctul de plecare. Această idee îi susține reflecția despre conștiință: cum putem gândi lumea și, în același timp, să formăm o reprezentare a noastră gândind?
Cele trei nume din titlu îi permit să cerceteze întrebarea în domenii diferite. La Gödel, un enunț matematic poate, printr-un procedeu de codificare, să se refere la propria demonstrabilitate. În unele imagini ale lui Escher, raporturile dintre niveluri devin tulburi: două mâini par să se deseneze una pe cealaltă. În muzica lui Bach, o formă poate fi reluată, inversată și combinată cu ea însăși. Hofstadter urmărește, dintr-un domeniu în altul, trecerile dintre reguli, forme și niveluri de reprezentare.
Ce presupune atunci despre creier? Neuronii și interacțiunile lor aparțin unui nivel de descriere; ideile și simbolurile prin care înțelegem lumea aparțin altuia. Pentru Hofstadter, activitatea unor vaste ansambluri de neuroni ar putea face să apară structuri simbolice capabile să se raporteze unele la altele și, în cele din urmă, să reprezinte sistemul care le produce. Sentimentul de a fi un „eu” ar fi legat de această întoarcere. În 1979, era o propunere teoretică despre raportul dintre creier și minte, nu descrierea unui circuit cerebral identificat experimental.
De atunci, neuroștiințele au făcut observabile anumite părți ale acestei întrebări. Când oamenii judecă dacă o trăsătură îi descrie, își amintesc întâmplări personale sau reflectează la propria experiență, cercetările evidențiază în mod repetat un ansamblu de regiuni care include cortexul prefrontal medial și regiuni posterioare de pe linia mediană. Acestea participă la ceea ce se numește rețeaua modului implicit. Rețeaua intervine și în memoria autobiografică, gândirea socială și alte activități; ea nu este, singură, un „sediu al eului”.
O altă direcție de cercetare privește metacogniția: capacitatea de a ne evalua propriile judecăți, de exemplu de a ști că am văzut ceva fără să fim siguri că am identificat corect acel lucru. Studiile asociază această capacitate cu activitatea unor regiuni prefrontale și arată că precizia judecății asupra propriei percepții poate varia independent de precizia percepției. A vedea corect și a ști că am văzut corect sunt două întrebări diferite.
Aceste rezultate dau o dimensiune experimentală unora dintre întrebările pe care Hofstadter le punea la nivel filosofic: creierul poate prelucra o informație, dar poate și să evalueze această prelucrare și să o raporteze la sine. Ele nu dovedesc însă că putem reduce conștiința la o buclă de simboluri. Între activitatea cerebrală pe care o putem măsura și experiența trăită a unui „eu” care se recunoaște, explicația rămâne deschisă.
În fața unei picturi, această capacitate reflexivă ia o formă familiară. Încercăm să înțelegem ceea ce vedem, apoi devenim conștienți de interpretarea pe care tocmai am construit-o. Recunoaștem rolul memoriei și al așteptărilor noastre, uneori și al unei convingeri care ne făcuse să trecem cu vederea o parte a imaginii. Lucrarea participă la această mișcare prin materia ei, prin formele ei și prin relațiile dintre ele. Ne poate susține prima intuiție, o poate complica sau o poate desface. Gândirea ne orientează privirea; ceea ce descoperim în imagine ne modifică, la rândul său, gândirea.
Această experiență traversează mai multe texte din Jurnal. În Physis, urmărim apariția unei forme fără să ștergem materia din care provine. În Obliqua Oratio, distanța dintre ceea ce este arătat și ceea ce este sugerat deschide un spațiu interpretării. În Mysterium Coniunctionis, anumite imagini ne invită să recunoaștem, în felul în care le citim, ceva din propria viață interioară.
Hofstadter ne ajută astfel să precizăm o întrebare care ține de întâlnirea noastră cu arta: ce descoperim despre propria privire atunci când imaginea ne obligă să reconsiderăm ceea ce credeam că am văzut?
