O culoare ne poate părea liniștitoare, solemnă, veselă sau neliniștitoare înainte de a putea spune de unde vine această impresie. Recunoaștem imediat o anumită dispoziție în ea, ca și cum nuanța ar purta deja un sens. Totuși, ceea ce simțim în fața unei culori are o istorie: a imaginilor pe care le-am întâlnit, a convențiilor pe care le-am învățat și a întâmplărilor care au legat-o, pentru fiecare dintre noi, de o experiență.
Titlul cărții lui Laurent Cohen, Le Parfum du rouge et la Couleur du Z, mi-a oferit un punct de plecare pentru această reflecție. Istoriile neurologice reunite în volum deschid întrebări despre percepție și despre relațiile dintre ceea ce vedem, recunoaștem și trăim. Pornind de aici, mă interesează să urmăresc felul în care culoarea dobândește o semnificație afectivă și ajunge să participe la viața noastră interioară.
Există un limbaj al culorilor pe care îl primim odată cu lumea în care creștem. Îl întâlnim în haine, în ritualuri, în pictură, în obiectele cotidiene și chiar în expresiile prin care vorbim despre emoții. Învățăm să citim anumite culori ca semne ale sărbătorii, ale autorității, ale pericolului sau ale intimității. Aceste înțelesuri circulă atât de firesc, încât rareori ne mai întrebăm cum s-au format și în ce împrejurări ar putea fi citite altfel.
Peste acest limbaj comun se așază unul personal, alcătuit din asocieri care nu sunt întotdeauna ușor de explicat. Pentru cineva, un galben poate păstra lumina unei case iubite; pentru altcineva, aceeași nuanță poate aminti o încăpere în care s-a simțit singur. Un albastru poate deschide senzația depărtării sau poate aduce aproape un obiect familiar. Uneori știm de unde vine asocierea, alteori îi simțim numai efectul, fără să mai putem regăsi scena în care s-a născut.
Cele două registre se întrețes. Experiența personală poate întări o semnificație culturală, o poate modifica sau o poate contrazice. Mă interesează tocmai acest spațiu în care înțelesul unei culori rămâne negociabil, deși reacția noastră pare imediată. Cercetările despre asocierile dintre culori și emoții găsesc atât asemănări împărtășite între populații, cât și diferențe legate de contextul lingvistic și geografic. Asemănările dintre noi nu anulează particularitatea fiecărei experiențe.
Este important, de asemenea, să distingem între emoția pe care o asociem unei culori și starea pe care o trăim efectiv în prezența ei. Putem considera o culoare veselă fără ca ea să ne înveselească într-un anumit moment. Putem numi o nuanță calmă și totuși să o resimțim ca rece sau distantă într-un anumit spațiu. Această diferență mă interesează pentru că păstrează deschisă relația dintre limbaj, așteptare și experiența concretă.
În pictură, asemenea relații devin și mai mobile. Culoarea apare într-o materie, într-o lumină și în vecinătatea altor culori. Un roz transparent poate sugera o fragilitate pe care aceeași nuanță, așezată într-un strat dens, nu o mai are. Un verde poate părea proaspăt, greu sau straniu în funcție de suprafața pe care o ocupă și de ceea ce îl înconjoară. Lucrând, descopăr că starea unui tablou se formează prin aceste raporturi, prin felul în care culorile se susțin, se întrerup sau își schimbă reciproc intensitatea.
Această reflecție a întâlnit și amintirea unei expoziții pe care am văzut-o la Monaco, Couleurs !, la Grimaldi Forum. În spațiile monocromatice ale expoziției, experiența vizuală era însoțită de parfumuri create de Alexis Dadier în colaborare cu Fragonard. Fiecărui univers cromatic îi răspundea o propunere olfactivă, astfel încât culoarea putea fi întâlnită prin mai multe simțuri.
Ideea de a compune un parfum pentru o culoare deschide un teritoriu pe care aș vrea să îl explorez mai departe. Ce alegem să exprimăm dintr-un roșu atunci când îi căutăm un miros: dulceața, căldura, senzualitatea, violența? Ce experiență a verdelui vrem să apropiem printr-un parfum: frunza zdrobită, umiditatea unei grădini, prospețimea sau o anumită amărăciune? Fiecare alegere este deja o interpretare, care face vizibilă — sau perceptibilă în alt fel — una dintre posibilitățile culorii.
În prezentarea Fragonard a proiectului, roșul era construit prin întâlnirea dintre note de fructe roșii, coacăz negru și accente care evocau sângele. Această compoziție urmărea ambivalența unei culori în care plăcerea și intensitatea se pot apropia de neliniște. Mă interesează aici felul în care parfumul poate deplasa lectura culorii: ceea ce vedem și ceea ce mirosim ajung să se interpreteze reciproc.
Din întâlnirea acestor întrebări se va dezvolta noua mea colecție. Vreau să explorez culoarea prin istoria ei, prin felul în care o percepem și prin asocierile afective pe care le construim în jurul ei. Mă interesează și istoria materială a culorilor — pigmenții, suprafețele și utilizările lor — alături de înțelesurile pe care le primesc în diferite epoci și în viețile noastre.
În acest parcurs, relația cu parfumul va avea un loc aparte. Aș vrea să cercetez cum o senzație olfactivă poate însoți o experiență cromatică, cum o poate întări sau cum o poate conduce într-o direcție neașteptată. Pictura va fi locul în care aceste apropieri vor fi încercate, cu atenție la ceea ce apare efectiv în lucrare și la libertatea privitorului de a le resimți în felul său.
Culorile ne însoțesc în alegerile cele mai obișnuite: în ceea ce purtăm, în camerele în care ne simțim bine, în obiectele pe care le păstrăm și în imaginile către care revenim. Prin ele ne exprimăm, ne orientăm și dăm o atmosferă locurilor în care trăim. Noua colecție va porni din această prezență cotidiană, adesea trecută cu vederea, pentru a întreba cum ajunge culoarea să ne fie familiară și cum, uneori, o întâlnire cu ea ne poate schimba felul de a simți lumea.
