La început nu aveam în minte o formă precisă. Exista un fond întunecat, câteva urme luminoase, apoi o construcție care apărea și se desfăcea pe măsură ce lucram.
Așa s-a născut La Morphogenèse. Nu voiam să ilustrez nașterea unei forme. Voiam să rămân cât mai aproape de momentul nesigur în care ea nu este încă hotărâtă. În atelier, asta înseamnă să accepți să acoperi o zonă reușită, să lași un accident să schimbe compoziția sau să te oprești înainte ca imaginea să devină prea explicită.
Privind revenirile din tablou, m-am gândit la Gödel, Escher, Bach de Douglas Hofstadter. Cartea apropie domenii care par îndepărtate și arată cum o ordine nouă se poate naște din relațiile dintre ele. Ideea emergenței m-a însoțit, fără ca pictura să fie obligată să o demonstreze.
Pe pânză, o urmă a provocat-o pe următoarea. Unele forme au dispărut sub culoare și au revenit în alt loc, ușor schimbate. Privirea crede că recunoaște un buchet, apoi o arhitectură, apoi ceva mai organic. Nimic nu rămâne stabil prea mult timp.
La Morphogenèse păstrează în mod voit această ezitare. Nu este imaginea unei forme încheiate, ci urma timpului în care forma încă încerca să apară.
