Între percepție, emoție și imaginație
Există culori în fața cărora privirea se oprește înainte de a căuta o formă. Un albastru adânc, un galben care pare să păstreze lumină, un roșu care se desprinde din materia întunecată a unui tablou. Nu știm întotdeauna de ce ne rețin. Uneori ne amintesc de ceva; alteori avem impresia că ne conduc spre un loc pe care nu l-am mai văzut.
Ce se întâmplă în această întâlnire dintre culoare și privire? Cât aparține imaginii și cât aparține celui care o privește?
Cercetările despre percepție ne arată că vederea este un proces complex. Filosofia și poezia ne invită, la rândul lor, să ne întrebăm ce devine ceea ce vedem atunci când pătrunde în lumea noastră interioară. Între aceste perspective se deschide un spațiu în care culoarea poate fi înțeleasă atât ca experiență perceptivă, cât și ca posibilitate a imaginației.
Când privim un tablou, avem impresia că vedem culorile așa cum se află ele pe pânză. Și totuși, experiența lor depinde de numeroase relații: de lumina care cade asupra lucrării, de culorile învecinate, de contraste, de materia picturală și de locul asupra căruia se îndreaptă atenția noastră.
O nuanță nu apare niciodată complet singură. Același albastru poate părea mai luminos lângă o culoare întunecată sau mai reținut lângă una foarte intensă. O suprafață poate părea că înaintează, în timp ce alta se retrage în adâncimea imaginii. Privirea descoperă aceste relații treptat, în timp ce trece de la o parte a lucrării la alta.
Un studiu publicat în 2025 de Ichiro Kuriki și colaboratorii săi ne ajută să înțelegem mai bine felul în care ceea ce facem atunci când privim o culoare se reflectă în activitatea creierului. Cercetătorii au prezentat participanților aceiași stimuli colorați, cerându-le, în condiții diferite, să își îndrepte atenția către aspecte diferite ale percepției.
Într-una dintre situații, participanții evaluau aspectul culorii, adică nuanța percepută și variațiile ei. Într-o altă situație, sarcina era să încadreze culoarea într-o categorie cromatică. Diferența poate fi înțeleasă astfel: putem observa o nuanță situată între albastru și verde, atenți la felul în care cele două culori se întâlnesc în ea; dar putem, de asemenea, să încercăm să hotărâm dacă o considerăm „albastră” sau „verde”. Cercetătorii au comparat aceste două situații și cu una în care atenția participanților era îndreptată către o altă sarcină decât evaluarea culorii.
Prin imagistică prin rezonanță magnetică funcțională, ei au observat că modelele de activitate din ariile vizuale se modificau în funcție de sarcina îndeplinită, deși stimulii colorați erau aceiași. Diferențele dintre evaluarea aspectului culorii și clasificarea ei într-o categorie erau mai evidente în anumite regiuni vizuale situate mai departe pe traseul prelucrării informației. Rezultatele sugerează, așadar, că felul în care abordăm o culoare — ca nuanță de observat sau ca membră a unei categorii — participă la modul în care informația cromatică este reprezentată în creier.
Experimentul nu reproduce experiența privirii unui tablou și nu ne spune ce simte un privitor în fața unei opere. El ne arată însă că aceeași informație vizuală poate fi prelucrată diferit în funcție de ceea ce urmărim. În fața unei picturi, putem căuta să recunoaștem o formă, ne putem lăsa atrași de o anumită nuanță sau putem urmări relația ei cu restul imaginii. De fiecare dată, privirea își găsește un alt drum.
De-a lungul timpului, oamenii au încercat să atribuie culorilor semnificații precise: roșul ar fi culoarea pasiunii, albastrul a liniștii, galbenul a bucuriei. Aceste asocieri ne sunt familiare și, uneori, ne ajută să vorbim despre ceea ce simțim. Dar felul în care trăim culoarea nu poate fi cuprins în câteva asocieri fixe.
O amplă analiză publicată în 2025 de cercetătoarele Domicele Jonauskaite și Christine Mohr a reunit rezultatele a 132 de articole despre relația dintre culoare și emoție. Autoarele au observat anumite asocieri recurente: galbenul și portocaliul, de exemplu, au fost frecvent asociate cu emoții pozitive și intense, iar albastrul și verdele cu emoții pozitive mai calme. Roșul, în schimb, a fost asociat atât cu emoții pozitive, cât și cu emoții negative, adesea intense.
Cercetătoarele atrag însă atenția asupra unei distincții importante: a asocia o culoare cu o emoție nu înseamnă neapărat a trăi acea emoție atunci când o privești. Dacă o persoană spune că albastrul îi sugerează liniște, nu putem deduce de aici că orice imagine în care apare albastrul o va liniști. Răspunsul poate fi diferit în funcție de nuanță, de celelalte culori din imagine, de context și de experiența privitorului.
În fața unei opere, culoarea nu vine niciodată ca un semn izolat. Un roșu poate fi violent sau tandru, poate părea apropiat sau îndepărtat, poate închide privirea ori o poate conduce mai departe. Luminozitatea lui, materia în care este așezat și relația cu celelalte culori schimbă felul în care îl întâlnim.
Poate că tocmai această deschidere face culoarea atât de vie în pictură. Ea poate sugera o stare fără să o numească și poate primi, de la fiecare privitor, un alt sens.
În La Poétique de l’espace, Gaston Bachelard caută să înțeleagă felul în care imaginile poetice ne ating și deschid posibilități ale imaginației. Deși cartea sa este consacrată în mare parte spațiilor intimității — casa, camera, cuibul, cochilia —, în introducere el se oprește și asupra picturii.
Pornind de la opera lui Georges Rouault, Bachelard vorbește despre o lumină interioară care nu este doar reflexul luminii exterioare. Pentru a intra în lumea pictorului, privitorul este invitat să participe la această lumină și la intensitatea lăuntrică a culorii.
În această perspectivă, culoarea nu mai este doar o proprietate vizibilă a unui obiect. Ea devine parte a expresiei unei sensibilități. Un roșu nu este numai o nuanță pe care o putem identifica; în pictura lui Rouault, el poate purta o intensitate care se naște din întreaga lucrare.
Bachelard nu formulează aici o explicație despre funcționarea creierului. El încearcă să descrie o experiență a imaginii, o întâlnire în care privitorul este chemat să participe. Cercetarea științifică și reflecția filosofică pornesc de la întrebări diferite: prima caută să observe și să măsoare anumite procese ale percepției; cea de-a doua încearcă să înțeleagă felul în care imaginea este trăită și imaginată. Privite împreună, ele ne ajută să vedem cât de bogată poate fi experiența unei culori.
Pentru Bachelard, spațiile în care trăim nu se reduc la dimensiunile lor. O cameră poate păstra amintirea unei prezențe; un colț poate deveni un loc de retragere; o casă dispărută poate continua să existe în reverie. Spațiul trăit primește astfel valori pe care geometria singură nu le poate descrie.
Pornind de la această idee, ne putem întreba dacă și un tablou poate deveni, pentru privitor, un fel de spațiu interior.
Pânza are limite vizibile. Și totuși, în interiorul lor, privirea poate descoperi apropieri și depărtări, praguri, deschideri, zone în care se oprește și altele în care este invitată să înainteze. Aceste locuri nu trebuie să reprezinte o cameră sau un peisaj. Ele pot apărea din întâlnirea dintre culori, din suprapunerea straturilor, dintr-o lumină care pare să vină de dincolo de suprafață.
În pictura abstractă, spațiul nu este întotdeauna construit pentru a fi recunoscut. El poate fi simțit înainte de a fi înțeles. Privitorul nu caută neapărat să ajungă undeva; uneori, rămâne în fața unei zone de culoare și lasă privirea să se obișnuiască treptat cu ea.
Această apropiere dintre spațiul descris de Bachelard și spațiul pictural ne permite să privim tabloul ca pe un loc al întâlnirii: o imagine creată de artist, în care fiecare privitor pătrunde cu propria sa sensibilitate.
Unul dintre cele mai frumoase capitole ale lui Bachelard poartă titlul L’immensité intime. Filosoful vorbește despre imensitatea care se deschide în reverie: o experiență în care, fără să ne deplasăm, putem simți că spațiul se lărgește.
Această idee ne poate ajuta să ne apropiem de un paradox al picturii. Cum poate o suprafață limitată să ne dea sentimentul unui spațiu vast? Cum poate o culoare să sugereze o depărtare pe care nu o putem măsura?
Poate că răspunsul nu se află numai în ceea ce este reprezentat. Uneori, o imagine ne deschide către mai mult decât arată. O lumină abia perceptibilă, o formă care se pierde într-o altă formă, o culoare care pare să continue dincolo de marginea ei pot lăsa loc imaginației.
Bachelard ne oferă un mod de a vorbi despre această experiență: despre felul în care o imagine limitată poate trezi în noi sentimentul deschiderii. Imensitatea nu trebuie înțeleasă aici ca o proprietate măsurabilă a tabloului, ci ca o posibilitate a privirii și a imaginației celui care îl întâlnește.
Niciun privitor nu ajunge în fața unei lucrări cu o privire complet nouă. Purtăm cu noi locuri, lumini, amintiri, imagini văzute cândva, chiar și atunci când nu le putem numi. O culoare poate face ca ceva din această experiență să revină: lumina unei dimineți, un fragment de peisaj, atmosfera unei camere.
Dar întâlnirea cu o operă nu se reduce la recunoaștere. O imagine ne poate atinge și fără să ne amintească limpede de ceva. Ea poate aduce împreună ceea ce cunoaștem și ceea ce nu am mai văzut, deschizând o experiență pentru care nu avem încă un nume.
De aceea, doi oameni pot privi aceeași lucrare și pot rămâne în fața ei din motive diferite. Unul poate fi atras de lumina unei culori, celălalt de adâncimea ei. Unul poate simți apropiere, altul poate descoperi o distanță. Lucrarea rămâne aceeași, dar întâlnirea cu ea se schimbă.
Culoarea începe prin a fi văzută, dar experiența ei nu se oprește aici. Ea intră în relație cu celelalte culori, cu atenția, cu memoria și cu imaginația. Poate deveni atmosferă, poate sugera un spațiu sau poate lăsa să se nască o emoție pe care nu o putem defini imediat.
Neuroștiințele ne ajută să înțelegem unele dintre procesele care participă la percepție. Bachelard ne invită să rămânem atenți la viața interioară a imaginilor și la ceea ce ele pot deschide în noi. Între aceste două perspective, pictura își păstrează libertatea.
Poate că acesta este unul dintre darurile ei: să ne ofere, în limitele unei suprafețe, un loc în care privirea poate întâlni culoarea, iar culoarea poate deveni, pentru o clipă, un spațiu al nostru.
