Paul Ricœur în dialog cu neuroștiințele contemporane
Putem imagina un loc în care nu am ajuns niciodată, o conversație care nu a avut loc, o viață diferită de cea pe care o trăim. În fața unui tablou, putem descoperi relații pe care nu le-am perceput până atunci. Aceste experiențe mobilizează capacități diferite, dar toate ne permit să luăm o anumită distanță față de ceea ce ne este dat imediat. Pentru un timp, experiența prezentă încetează să delimiteze tot ceea ce putem concepe.
Ce se întâmplă în această deschidere? Impresiile vechi sunt doar deplasate și recombinate sau imaginația poate transforma chiar cadrele înțelegerii noastre?
Întrebarea traversează cursul dedicat imaginației de Paul Ricœur la Universitatea din Chicago în 1975. Reflecția sa distinge treptat reprezentarea a ceea ce este absent de crearea unor semnificații noi. Ficțiunea, metafora, pictura și modelele științifice ocupă un loc decisiv în această cercetare: fiecare dintre aceste domenii permite examinarea felului în care o construcție imaginativă poate înnoi raportul nostru cu realitatea.
Neuroștiințele contemporane abordează unele dintre aceste întrebări pornind de la operațiile care fac posibilă imaginația. Ele studiază construirea scenelor absente, folosirea amintirilor în anticipare, distincția dintre percepție și imagine mentală sau formarea asocierilor originale. Dialogul lor cu Ricœur presupune păstrarea a două întrebări: cum se formează o posibilitate și ce ne permite ea să înțelegem?
Imaginea și ceea ce putem gândi prin ea
A închide ochii și a regăsi un chip, o casă sau un peisaj reprezintă o experiență familiară a imaginației. Ea favorizează înțelegerea imaginii mentale ca percepție atenuată: ceva apare în interior, în timp ce obiectul său rămâne absent.
Această concepție explică o parte a experienței noastre. Devine însă insuficientă atunci când încercăm să înțelegem cum poate o imagine să genereze o idee nouă. A ne reprezenta un lucru și a înțelege ceva prin intermediul lui sunt două operații a căror diferență contează.
O casă poate fi imaginată pornind de la ferestrele, zidurile și grădina ei. Poate apărea și ca refugiu, ca loc devenit străin sau ca spațiu marcat de absența celui care îl locuia. Elementele vizibile rămân asemănătoare, în timp ce organizarea și semnificația lor se transformă.
Distincția dintre imaginația reproductivă și imaginația productivă își dobândește aici întreaga însemnătate. Prima privește reprezentarea a ceea ce nu este prezent; a doua implică formarea unor configurații prin care experiența devine inteligibilă într-un alt mod. Precizia vizuală a unei imagini nu îi determină, prin ea însăși, fecunditatea. O scenă reconstituită minuțios poate confirma o înțelegere obișnuită; câteva forme incerte pot deschide o întrebare pe care încă nu știam să o formulăm.
Memoria ca material al posibilului
Imaginarea unei situații noi presupune adesea mobilizarea unor elemente deja întâlnite: locuri, persoane, gesturi, senzații. Experiența acumulată oferă materiale a căror organizare poate varia până la alcătuirea unei scene care nu a fost trăită niciodată.
Cercetările lui Demis Hassabis și ale colaboratorilor săi au clarificat această relație dintre memorie și imaginație. Într-un studiu publicat în 2007, mai mulți pacienți cu amnezie asociată unor leziuni hipocampice întâmpinau dificultăți în imaginarea unor experiențe coerente spațial. Descrierile lor cuprindeau elemente izolate, care nu se integrau într-un mediu unitar. Observațiile sugerează că hipocampul contribuie la construirea contextului spațial în care pot fi reunite elementele unei experiențe imaginate.
Memoria apare astfel ca resursă pentru construirea situațiilor posibile. Capacitățile care ne permit să regăsim trecutul participă și la elaborarea a ceea ce nu am trăit.
Rămâne însă o întrebare: ce conferă unei combinații noi însemnătatea sa? A imagina o masă într-o altă încăpere produce o variație. A descoperi, într-o scenă fictivă, un mod de a înțelege singurătatea sau ospitalitatea presupune o transformare mai profundă. În ambele cazuri, elementele familiare sunt reorganizate; în al doilea, relația dintre ele modifică sensul pe care îl putem atribui.
Reflecția lui Ricœur ne îndreaptă atenția către această trecere de la construcție la semnificație. Organizarea unei scene permite unei experiențe imaginative să prindă formă. Fecunditatea ei depinde și de ceea ce face să apară în înțelegerea noastră.
A trăi o imagine și a-i recunoaște statutul
O conversație anticipată poate provoca neliniște; o scenă rememorată poate readuce bucuria; un personaj fictiv poate suscita un atașament durabil. O experiență al cărei caracter imaginar îl recunoaștem poate, așadar, să producă efecte reale.
Această coexistență ridică o dificultate: cum deosebim ceea ce trăim de ceea ce considerăm un eveniment exterior?
Într-un studiu publicat în 2023, Nadine Dijkstra și Stephen Fleming au examinat distincția dintre imaginația și percepția vizuală. Rezultatele lor sugerează că intensitatea subiectivă a semnalului senzorial contribuie la judecățile prin care o experiență este recunoscută ca imaginată sau percepută. În condițiile experimentale studiate, semnalele provenite din cele două surse se pot combina și pot influența această diferențiere.
Aceste observații privesc un mecanism de discriminare perceptivă. Raportul cu o operă implică și alte dimensiuni, printre care cunoașterea statutului ei, convențiile receptării și semnificațiile pe care i le atribuim. Apropierea deschide totuși o întrebare comună: cum ne poate afecta o experiență pe care o recunoaștem drept construcție?
Știm că un roman este alcătuit din fraze și că un tablou este o suprafață pictată. Această cunoaștere însoțește experiența fără să epuizeze ceea ce se petrece în ea. Putem urmări o existență fictivă, îi putem trăi tensiunile și examina consecințele, păstrând conștiința distanței care ne separă de ea.
Imaginația face astfel posibilă o explorare pentru care implicarea și distanța sunt deopotrivă necesare. Punem la încercare situații, relații și decizii care își pot găsi ulterior un loc în înțelegerea realului.
Noutatea unei relații
În metaforă, o semnificație nouă se poate naște din cuvinte perfect cunoscute. Apropierea lor introduce o tensiune care ne obligă să reconsiderăm ceea ce desemnează.
A spune că un oraș este o rană ne invită să îi privim rupturile, urmele, părțile expuse sau dificultățile reconstrucției. Formularea reorganizează atenția. Aspecte deja prezente devin perceptibile printr-o relație care le conferă o altă coerență.
Imaginația intervine în această elaborare a sensului: ea permite sesizarea unei apropieri pe care folosirea obișnuită a cuvintelor nu o făcea imediat accesibilă. Înțelegerea se formează prin efortul de a găsi pertinența unei relații care, la început, ne contrariază.
Unele cercetări neuroștiințifice examinează condițiile formării asocierilor originale. Într-un studiu publicat în 2024 în revista Brain, Eleonora Bartoli și colaboratorii săi au asociat înregistrările intracraniene cu stimularea directă a unor regiuni ale rețelei modului implicit. Într-o sarcină care solicita inventarea unor utilizări neobișnuite pentru obiecte obișnuite, stimularea a redus originalitatea răspunsurilor fără să le reducă numărul. Rezultatul susține o contribuție cauzală a acestei rețele la gândirea divergentă, în condițiile studiate.
Înțelegerea unei metafore și inventarea unei utilizări neobișnuite rămân activități distincte. Ambele implică însă posibilitatea de a descoperi relații cărora obișnuințele le acordă puțin loc.
Originalitatea unei asocieri nu îi garantează adecvarea. O metaforă devine fecundă atunci când permite o înțelegere mai bună a experienței la care se referă. Valoarea ei ține de relația pe care o face inteligibilă, de ceea ce dezvăluie și de ceea ce rămâne din această descoperire după trecerea surprizei.
Pictura ca experiență de reconfigurare
În fața unei picturi, înțelegerea se formează în timp. O culoare își schimbă valoarea în vecinătatea alteia; o formă atrage privirea, apoi cedează locul; un detaliu inițial secundar ajunge să organizeze întregul. Primele interpretări sunt revizuite pe măsură ce atenția descoperă relații noi.
Noțiunea ricœuriană de augmentare iconică permite înțelegerea acestei capacități a imaginii de a îmbogăți raportul nostru cu realul. O operă oferă o organizare sensibilă prin care anumite aspecte ale experienței devin accesibile într-un alt mod.
Un spațiu gol poate fi trăit ca așteptare. Apropierea dintre două forme poate sugera atracție, amenințare sau ezitare. Aceste semnificații se precizează în întâlnirea dintre relațiile picturale și activitatea privitorului. Ele depind atât de ceea ce prezintă opera, cât și de felul în care organizarea ei solicită privirea.
Privitorul aduce amintiri, așteptări și cunoștințe. Pictura introduce elemente care le confirmă, le deplasează sau le opun rezistență. Gândirea orientează inițial percepția; ceea ce este perceput poate apoi modifica gândirea care a ghidat apropierea de operă.
Experimentele privind construirea scenelor sau asocierile originale clarifică unele capacități care pot participa la această întâlnire. Semnificația unei opere cere însă o examinare proprie: cum se formează o interpretare, ce detalii o susțin și ce rezistențe o determină să se schimbe?
O pictură poate lăsa astfel o urmă care depășește amintirea înfățișării sale. Ea poate modifica atenția noastră față de o relație, față de un anumit fel al prezenței sau față de o tensiune pe care o întâlnim ulterior în altă parte. Ceea ce am descoperit în operă devine o posibilitate de a recunoaște și de a înțelege.
A cunoaște prin posibil
Modelele științifice acordă imaginației un loc în elaborarea cunoașterii. Selectând anumite elemente și organizând relațiile dintre ele, un model face un fenomen accesibil examinării. Fecunditatea sa depinde de ceea ce permite să explicăm, să prevedem și să verificăm.
O construcție imaginativă dobândește aici valoare prin întrebările pe care le face formulabile și prin constrângerile cărora acceptă să li se supună. Conceperea unei posibilități deschide o cercetare; examinarea ei permite precizarea însemnătății sale.
Această articulare se regăsește în experiența obișnuită. Înaintea unei decizii, imaginăm mai multe situații, consecințele lor și locul pe care l-am putea ocupa în ele. Uneori, acest exercițiu transformă întrebarea inițială: ceea ce părea să constituie problema se dovedește parțial, în timp ce o posibilitate neglijată până atunci devine importantă.
Imaginația contribuie astfel la revizuirea cadrelor în care judecam. Puterea ei ține de această revizuire în aceeași măsură în care ține de bogăția scenelor pe care le produce.
Dialogul dintre Ricœur și neuroștiințe își dobândește interesul în această articulare. Cercetările experimentale clarifică operații de construcție, discriminare și asociere. Interogația filosofică privește participarea lor la formarea sensului și transformările pe care o posibilitate le poate introduce în experiența noastră.
O scenă inventată, o metaforă sau un tablou poate rămâne o experiență trecătoare. Poate, de asemenea, să modifice durabil felul în care recunoaștem o situație. Aceleași lucruri rămân prezente, dar relațiile dintre ele devin inteligibile într-un alt mod; anumite certitudini se fragilizează, anumite alternative devin posibile de gândit.
Posibilul participă astfel la cunoașterea realului. Înțelegem ceea ce este luând în considerare ceea ce ar fi putut fi, ceea ce ar putea deveni și relațiile pe care o operă ne învață să le recunoaștem. Experiența acumulată rămâne materia acestei explorări. Imaginația îi oferă continuări a căror formă nu era deja stabilită de ceea ce am trăit.
