„Tot ceea ce contemplați, deși pare a fi în Afară, se află Înăuntru, în Imaginația voastră, iar această lume muritoare nu este decât umbra ei.” — William Blake, Jerusalem, planșa 71, versurile 18–19.
Mi se întâmplă să revin la un tablou și să observ ceva care, până atunci, îmi scăpase. Uneori este un detaliu; alteori, întreaga imagine pare să se organizeze diferit. O formă pe care o recunoșteam cu ușurință devine incertă, iar o zonă neglijată începe să susțină compoziția. Tabloul a rămas același. Ce s-a schimbat în felul meu de a-l vedea?
O parte a răspunsului ține de modul în care se formează experiența vizuală. Lumina reflectată de obiecte ajunge la retină, unde fotoreceptorii o transformă în semnale electrice. După o primă prelucrare în circuitele retiniene, informația vizuală este transmisă prin nervii optici și parcurge mai multe relee cerebrale înainte de a ajunge la cortexul vizual primar, situat în lobul occipital. Prelucrarea continuă în mai multe regiuni interconectate, care contribuie la perceperea formei, culorii, mișcării și spațiului.
Această descriere poate lăsa impresia unui parcurs liniar. În realitate, informația circulă în ambele sensuri între nivelurile sistemului vizual. Atenția, contextul și așteptările influențează prelucrarea semnalelor primite. Experiența de a vedea se formează în această activitate continuă, prin care datele senzoriale sunt selectate, puse în relație și interpretate.
Cuvintele lui Blake mă interesează tocmai în apropierea acestei întrebări: ce raport există între lumea pe care o contemplăm și viața interioară în care ea devine experiență?
În Jerusalem, afirmația aparține unei viziuni poetice și spirituale. Imaginația are la Blake o amploare pe care sensul obișnuit al cuvântului o cuprinde cu greu. Ea este locul unei realități față de care lumea muritoare apare ca o umbră. În versurile care precedă pasajul, omul poartă în sine propriul cer și propriul pământ. Interioritatea dobândește astfel dimensiunile unei lumi.
Ar fi impropriu să citim aceste versuri ca pe o anticipare a unei teorii neurologice. Putem însă păstra întrebarea lor și o putem adresa propriei experiențe. Când spunem că vedem un peisaj, un chip sau un tablou, cât din ceea ce trăim aparține lucrului întâlnit și cât participării noastre la această întâlnire?
Cercetările asupra imaginației vizuale arată că a imagina și a percepe implică mecanisme neuronale parțial comune. Această suprapunere ridică, la rândul ei, problema felului în care distingem între o imagine evocată și una produsă de un stimul exterior. Nadine Dijkstra și Stephen Fleming au arătat, în condiții experimentale, că intensitatea subiectivă a semnalului contribuie la această distincție. Apropierea dintre percepție și imaginație poate fi astfel studiată fără a presupune că cele două experiențe sunt identice.
Pentru experiența picturii, mi se pare important faptul că privirea are o istorie. Am învățat să recunoaștem anumite forme, să acordăm atenție unor diferențe și să trecem peste altele. Ne apropiem de o operă cu imagini deja întâlnite, cu lecturi, amintiri și întrebări. Uneori devenim conștienți de ele abia când tabloul ne împiedică să continuăm o interpretare care ni se părea firească.
Recunosc, de exemplu, conturul unei flori. Îl urmăresc, dar o parte a picturii nu se lasă cuprinsă în această lectură. Revin asupra ei. Observ o direcție pe care o ignorasem, o continuitate între două culori, o suprapunere. Încep să văd altfel și îmi dau seama cât de repede transformasem prima impresie într-o certitudine.
Aici, participarea imaginației devine mai ușor de sesizat. Ea ne permite să încercăm relații, să evocăm ceea ce nu este prezent și să urmărim o posibilitate înainte de a o putea numi. Opera păstrează însă puterea de a ne corecta. Materia ei, distribuția culorilor și raporturile dintre forme oferă un sprijin sau o rezistență interpretărilor noastre.
Cercetarea neuroestetică descrie experiența artistică prin interacțiunea dintre sisteme implicate în prelucrarea senzorială și motorie, în emoție și evaluare, precum și în cunoaștere și semnificație. Modelul propus de Anjan Chatterjee și Oshin Vartanian este util tocmai pentru că permite examinarea împreună a acestor dimensiuni. Ceea ce știm despre o operă, ceea ce percepem și ceea ce simțim pot participa la aceeași experiență.
Studiile lui Edward Vessel și ale colaboratorilor săi adaugă o observație relevantă: experiențele estetice deosebit de intense pot implica regiuni ale rețelei modului implicit, asociată, între altele, cu memoria autobiografică și procesele relevante pentru sine. Aceste rezultate sugerează că întâlnirea cu o imagine poate angaja felul în care ne raportăm la propria viață. Ele lasă deschis conținutul acelei întâlniri, care diferă de la o persoană la alta.
Poate că aici se află una dintre dificultățile, dar și una dintre bogățiile dialogului dintre artă și neuroștiințe. Putem studia condițiile unei experiențe, putem identifica procese și corelații, însă sensul trăit cere și relatarea celui care privește. O imagine poate aduce în prim-plan o amintire sau poate tulbura o convingere fără ca acest lucru să fie imediat vizibil din afară.
În propria practică, recunosc această participare a imaginației și în timpul lucrului. Încep uneori cu o intenție destul de clară, dar ceea ce apare pe pânză o modifică. O urmă schimbă echilibrul, o culoare cere o altă întindere, iar o formă devine posibilă acolo unde nu o prevăzusem. Învăț să urmăresc ceea ce se întâmplă și să accept că înțelegerea poate veni după gest.
Tabloul încheiat păstrează ceva din acest proces, dar întâlnirea lui cu un alt privitor îi deschide relații pe care nu le cunosc. O experiență personală a dobândit o formă materială, accesibilă altcuiva. În fața ei, o altă memorie și o altă imaginație încep să lucreze.
Revin, de aceea, la Blake cu întrebarea încă deschisă. Ceea ce contemplăm ne întâmpină din afară, dar ajunge să ne fie prezent printr-o activitate interioară la care participă întregul nostru trecut. Arta ne oferă uneori ocazia rară de a surprinde această activitate: observăm cum recunoaștem, cum presupunem, cum revenim și cum ne schimbăm privirea.
Unele imagini continuă să ne preocupe mult timp după ce ne-am îndepărtat de ele. Revenim la ele în gând și descoperim, treptat, cum ceea ce am văzut se leagă de propriile amintiri, emoții și întrebări.
