Mysterium Coniunctionis — imaginația ca lucrare interioară

Am ales titlul *Mysterium Coniunctionis* atunci când am înțeles că aceste tablouri nu alcătuiau o succesiune gândită dinainte. Ele reprezentau etapele unei căutări mai intime, desfășurate treptat, prin pictură. Această lucrare interioară m-a condus către mine însămi, dar și către lumea din jur, devenită încet mai stranie, mai densă și mai greu de explicat în mod imediat.

La prima vedere, imaginile rămân familiare. Ele înfățișează flori, păsări, animale, fructe, vase și câteva obiecte. Nu am încercat însă să le redau cu exactitatea realului. Pictura trebuia să rămână suficient de deschisă pentru ca imaginarul să poată circula în interiorul ei: imaginarul meu, dar și al celui care privește.

Cele mai multe dintre aceste subiecte nu au fost pictate după model. Unele există numai în imagine; altele au existat, apoi au revenit prin memorie. Au prins formă pe pânză pornind de la o amintire, o senzație sau un gest care nu își cunoștea încă destinația. Adesea, forma a apărut înainte ca eu să îi pot înțelege sensul.

Drumul interior și întoarcerea spre lume

Uneori ne reprezentăm drumul interior ca pe descoperirea unui eu mai bun, eliberat în sfârșit de propriile umbre. La Jung, individuația nu conduce însă la o identitate purificată sau ideală. Ea presupune recunoașterea a ceea ce a fost respins, uitat ori proiectat asupra celorlalți. Conjuncția nu șterge contrariile și nici nu le confundă: ea caută o formă în care acestea să poată coexista fără să își piardă tensiunea.

Lucrarea interioară nu ne închide, așadar, în noi înșine. Ea ne poate transforma și felul de a privi lumea. O floare, un animal sau un fruct încetează atunci să mai fie obiecte deja cunoscute și redobândesc forța unei prezențe. Această revenire spre realitate este la fel de importantă ca descoperirea de sine: ne întoarcem în lume cu o privire care nu mai este întru totul aceeași.

Tablourile urmează această dublă mișcare. Se apropie de o materie obscură, apoi revin către lumina sensibilă. Negrul, albul, albastrul, verdele, roșul și auriul nu corespund unor etape fixe și nici unui cod pe care fiecare lucrare ar trebui să îl ilustreze. Ele alcătuiesc un vocabular pictural mobil, în care figurile alchimice ale *nigredo*, *albedo*, *citrinitas* și *rubedo* se pot întâlni, își pot răspunde sau pot coexista.

Imaginația care dă formă

Kant numește *Einbildungskraft* facultatea imaginației. În funcția ei productivă, aceasta nu constă doar în inventarea unor imagini fantastice. Ea reunește diversitatea percepției și contribuie la organizarea ei într-o formă inteligibilă. Pictura face această operație aproape vizibilă: adună impresii, amintiri, culori și gesturi pentru a face să apară o realitate care nu existase până atunci în acel mod.

La Paul Ricœur, imaginația nu ne îndepărtează în mod necesar de realitate; dimpotrivă, ea o poate reconfigura. Simbolul deschide mai multe niveluri de semnificație, iar metafora apropie realități până atunci separate și face să apară noi posibilități de sens. Tabloul nu este, prin urmare, un refugiu aflat în afara lumii. El poate deveni o propunere de a o percepe și de a o locui altfel.

Această colecție este inseparabilă de interesul meu pentru imaginație și pentru imaginarul uman. Nu încerc doar să înțeleg ce reprezintă imaginile, ci și cum apar, cum leagă ceea ce a fost perceput de ceea ce încă nu există și cum îi transformă, la rândul lor, atât pe cel care le creează, cât și pe cel care le privește.

De aceea, prezentarea fiecărui tablou se deschide și către filosofi care au cercetat puterea imaginației. Kant ne permite să o gândim ca pe o facultate de sinteză și de formare; Ricœur, ca pe o putere capabilă să reconfigureze realul și să deschidă lumi posibile; Sartre, ca pe actul prin care conștiința face prezent un obiect absent și se eliberează de ceea ce îi este dat nemijlocit. Alte voci, de la Bachelard la Corbin, luminează materia poetică, spațiul visat sau realitatea proprie imaginalului.

Aceste referințe nu sunt menite să închidă operele într-o explicație. Ele însoțesc o întrebare care traversează întreaga colecție: cum reușește o imagine interioară să capete formă și, odată devenită vizibilă, cum ne schimbă raportul cu lumea?

Pentru a înțelege mai bine această trecere, m-am interesat și de cercetările consacrate percepției, imaginilor mentale, memoriei, emoțiilor și experienței estetice. Științele cognitive folosesc un limbaj diferit de cel al picturii, dar arată că imaginația nu este o activitate marginală, opusă cunoașterii. Ea recombină experiența, ne permite să anticipăm situații posibile și participă la construirea sensului.

Atunci când o formă interioară, până atunci tăcută, traversează materia și devine vizibilă, ceva se transformă. O impresie devine gest, o amintire devine prezență, iar o contradicție își găsește o imagine capabilă să o poarte. În această trecere recunosc o alchimie a ființei: nu apariția unei lumini separate de materie, ci a unei lumini care încearcă să se dezvăluie prin ea însăși.

Privirea, memoria și experiența

Neuroestetica nu oferă o cheie universală pentru explicarea operei de artă. Ea ne arată mai curând cât de complex este actul privirii: percepem contraste, asociem forme, recunoaștem prezențe, anticipăm mișcări și punem în joc memoria, emoția și propriile noastre valori. Atunci când imaginea rămâne ambiguă, privirea continuă să caute; atunci când ne atinge în mod personal, ea poate trezi amintiri și poate schimba felul în care o înțelegem.

Fiecare tablou devine astfel locul unei întâlniri între ceea ce se oferă privirii și experiența unică a celui care privește. Neuroestetica poate descrie anumite mecanisme ale percepției, dar nu poate stabili ce ar trebui să simtă cineva în fața unei opere. Două persoane nu privesc niciodată exact aceeași imagine, pentru că nu vin înaintea ei cu aceleași amintiri, aceleași așteptări și aceeași experiență de viață.

*Mysterium Coniunctionis* urmărește mișcarea unei materii care devine imagine, iar apoi a unei imagini care intră în experiența celui care o privește. De la păunul inaugural până la grădina celestă din *Natura caelestis*, lucrările nu spun o poveste liniară. Ele alcătuiesc o constelație: fiecare le luminează pe celelalte, păstrându-și totodată o parte din mister.