Physis — de la non-formă la formă

O cosmogonie a materiei

Physis nu înseamnă pur și simplu natura așa cum se oferă privirii. Cuvântul grec numește ceea ce se naște, crește și se desfășoară din propria sa putere. El cuprinde ideea unei apariții: trecerea de la ceea ce rămâne încă ascuns către o formă care devine vizibilă.

În acest interval se situează colecția. Ea nu încearcă să reproducă natura ca pe un spectacol deja încheiat, ci să se apropie de începutul ei interior: momentul în care materia se organizează, o prezență se desprinde din nedeterminare, iar forma, fără să fie încă fixată, începe să se impună.

Geneza: a despărți, a numi, a face să apară

Primul capitol al Genezei nu descrie creația ca pe fabricarea instantanee a unei lumi alcătuite din obiecte terminate. El înaintează prin distincții succesive. Lumina este despărțită de întuneric, apele de sus de cele de jos, marea de uscat. Dumnezeu numește, ordonează și stabilește relații. Lumea devine locuibilă pentru că nedeterminarea de la început primește limite, ritmuri și diferențe.

La început, pământul este lipsit de formă și gol, iar suflarea lui Dumnezeu se mișcă deasupra apelor. Imaginea nu prezintă haosul ca pe o putere rivală Creatorului. Ea evocă o realitate care nu și-a primit încă înfățișarea. Primul cuvânt — să fie lumină — nu desființează întunericul: îl deosebește de lumină și îi atribuie un loc. Creația biblică nu anulează, așadar, adâncul obscur din care se ivesc formele. Îi dă o ordine.

Acest gând îmi este apropiat atunci când pictez. Pânza nu începe niciodată în neant. Ea are deja o suprafață, o rezistență, o lumină și o memorie materială. Gestul nu introduce o formă concepută în întregime în altă parte. El desparte, apropie, acoperă și dezvăluie. Treptat, ceva devine vizibil.

Pământul chemat să odrăslească

În ziua a treia, Dumnezeu spune: „Să odrăslească pământul verdeață” (Geneza 1,11, Biblia după textul ebraic. Geneza, ediție îngrijită de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu). Formularea este hotărâtoare. Dumnezeu creează prin cuvânt, dar cheamă pământul să poarte viață. Pământul nu este nici divin, nici autonom; însă nu este nici o materie cu totul pasivă. Primește fecunditate și devine capabil să producă potrivit puterilor care i-au fost dăruite.

Viața apare astfel într-o relație: provine din inițiativa creatoare a lui Dumnezeu și, în același timp, răsare cu adevărat din pământ. Această cauzalitate împărtășită nu șterge diferența dintre Creator și creație. Dimpotrivă, îi dă întreaga profunzime. Lumea depinde de Dumnezeu, dar această dependență nu o face ireală. Ea îi întemeiază consistența proprie.

Al doilea capitol al Genezei reia această apropiere într-o formă mai intimă. Omul este plămădit din țărâna pământului, apoi primește suflarea vieții. Adam vine din adamah, pământul. Trupul și suflarea nu alcătuiesc două realități străine, ci o singură făptură vie. Omul nu este așezat în fața naturii ca un spectator exterior: îi aparține prin însăși materia sa.

În capitolul al treilea, această relație este rănită. Pământul devine locul efortului, al rezistenței și al mortalității. Totuși, el nu este declarat rău. Ceea ce se destramă este o armonie: între om și Dumnezeu, între dorință și limită, între muncă și rod. Natura biblică păstrează astfel o ambiguitate care mi se pare esențială: bună în originea ei și fecundă în puterea ei, poartă totodată urmele finitudinii și ale rupturii.

Cartea lui Iov și alteritatea lumii

În cartea lui Iov, Dumnezeu nu răspunde suferinței printr-o teorie. Îl așază pe Iov în fața imensității unei lumi pe care el nu a construit-o și nu a măsurat-o: temeliile pământului, marea, constelațiile, animalele sălbatice și, în cele din urmă, figurile tulburătoare ale lui Behemot și Leviatan.

Această cosmogonie amintește că lumea creată nu există numai pentru întrebuințarea omului. Ea are o amploare, o stranietate și o libertate care depășesc punctul nostru de vedere. Realul nu poate fi redus la ceea ce putem explica sau folosi. Păstrează o dimensiune care ne scoate din centru.

Regăsesc această alteritate în pictură atunci când materia refuză imaginea prevăzută. O scurgere de culoare, o opacitate sau o suprapunere pot deplasa întregul ansamblu. Ar fi simplu să le consider accidente ce trebuie eliminate. Uneori însă, tocmai acolo tabloul încetează să mai fie executarea unei intenții și începe să dobândească o necesitate proprie.

Physis: ceea ce se arată și ceea ce se ascunde

Pentru Heraclit, physis iubește să se ascundă. Formula nu înseamnă că natura ar tăinui în spatele aparențelor un secret pe care l-am putea poseda cândva în întregime. Ea arată mai curând că orice apariție păstrează o retragere. O formă devine vizibilă, dar mișcarea care a produs-o nu se epuizează în ceea ce vedem.

O floare manifestă o ordine fără să expună toate schimburile, lentorile și tensiunile care au făcut-o posibilă. La fel, suprafața unui tablou poartă straturi șterse, gesturi acoperite și decizii devenite invizibile. Imaginea încheiată nu își desființează istoria; o păstrează în profunzime.

La Aristotel, physis este un principiu interior al mișcării și al repausului. O ființă naturală nu își primește forma numai din exterior. Ea poartă o potență care se poate actualiza. Distincția dintre potență și act ne permite să gândim ceea ce nu s-a împlinit încă fără să îl confundăm cu neantul. Înainte de a apărea, forma există ca posibilitate reală, orientare și tensiune.

Această idee descrie cu precizie o parte din munca mea. Pânza nu conține o imagine predeterminată care așteaptă să fie descoperită. Conține mai multe deveniri posibile. Fiecare gest închide unele dintre ele și deschide altele. A picta înseamnă mai puțin a impune o figură și mai mult a discerne, dintre aceste posibilități, pe aceea care începe să dobândească o coerență.

Timpul creației

Augustin refuză să imagineze creația ca pe un act divin petrecut într-un timp care ar fi existat înaintea ei: timpul însuși aparține lumii create. El dezvoltă și ideea rațiunilor seminale, principii așezate în creație și chemate să se desfășoare potrivit timpurilor lor. Fără a-l transforma pe Augustin într-un gânditor al evoluției în sens modern, această intuiție ne permite să înțelegem o lume creată care nu este imobilă. Creația are o istorie, iar formele ei pot apărea treptat.

Toma d’Aquino aprofundează problema prin distincția dintre cauza primă și cauzele secunde. Dumnezeu dă ființa și puterea de a acționa, iar creaturile lucrează în mod real potrivit naturii lor. A spune că o plantă crește prin lucrarea lui Dumnezeu nu anulează cauzele naturale ale creșterii ei. Invers, descrierea acestor cauze nu îl face inutil pe Creator. Cele două planuri nu sunt în concurență.

Această distincție protejează în același timp transcendența divină și realitatea lumii. Materia creată poate opune rezistență, poate produce și se poate transforma. Dependența ei de Dumnezeu nu este o lipsă de existență; este însăși condiția capacității sale de a acționa.

Între finit și infinit

Nicolaus Cusanus insistă asupra lipsei de proporție dintre finit și infinit. Creatura nu poate deveni măsura lui Dumnezeu. Totuși, lumea finită poate lăsa să se presimtă ceea ce o depășește tocmai pentru că nu îl conține. Limita nu închide în mod necesar; poate deveni deschidere.

Această tensiune continuă în analogia entis, așa cum o gândește Erich Przywara: între Dumnezeu și creatură există asemănare, dar neasemănarea rămâne întotdeauna mai mare. Analogia nu confundă cei doi termeni și nici nu îi separă în mod absolut. Ea păstrează un ritm între apropiere și distanță, prezență și retragere.

Acest gând este important pentru Physis. Materia nu servește drept pretext pentru o realitate presupus superioară. Ea rămâne pe deplin materie: densitate, culoare, rezistență și lumină. Dar poate deveni locul unei deschideri. Vizibilul nu este infinitul; poate purta însă o rezonanță care îl depășește.

La Morphogenèse

La Morphogenèse dă colecției prima sa figură. O structură luminoasă pare să se nască dintr-un fond mai întunecat, fără să poată fi identificată pe deplin. Poate evoca o înflorire, o arhitectură sau un organism, dar niciuna dintre aceste lecturi nu o epuizează.

Am vrut să păstrez clipa în care privirea înțelege că o ordine se constituie, fără să îi poată da încă un nume definitiv. Forma nu apare ca un contur aplicat din exterior. Ea se produce prin relațiile dintre culori, reveniri, ștergeri și densitățile materiei.

Spectatorul continuă acest proces. În fața unei imagini parțial nedeterminate, percepția caută, compară și completează. O figură apare, dispare, apoi revine altfel. Morfogeneza continuă astfel în privire.

Analogia entis

Analogia entis deplasează întrebarea formării către relația dintre finit și ceea ce îl depășește. Subtitlul, Finiti ad infinitum nulla est proportio, amintește că nu există o măsură comună între finit și infinit.

Tabloul nu încearcă să rezolve această distanță. O lasă să lucreze. Materia și lumina compun o tensiune între greutate și înălțare, determinare și deschidere. Forma rămâne limitată, dar nu se închide în sine. Devine locul unei presimțiri, nu ilustrarea unei doctrine.

De la non-formă la formă

Prin Physis, nu încerc să demonstrez o cosmologie și nici să traduc un text teologic în imagini. Pictura urmează o altă cale. Lucrează cu materia, timpul, privirea și incertitudinea. Totuși, întâlnește câteva întrebări foarte vechi: cum apare o formă? Ce îi dă materiei puterea de a deveni? Cum poate vizibilul să păstreze urma a ceea ce îl precedă și să se deschidă către ceea ce îl depășește?

Geneza vorbește despre un cuvânt care desparte și cheamă pământul să rodească. Filosofia greacă gândește puterea interioară prin care o ființă se desfășoară. Augustin și Toma d’Aquino descriu o creație care primește de la Dumnezeu consistența și capacitatea sa de a acționa. Cusanus și Przywara păstrează distanța dintre finit și infinit fără să facă imposibilă relația dintre ele.

Aceste gânduri nu se suprapun și nu doresc să le șterg diferențele. Ele se întâlnesc însă în jurul aceleiași enigme: forma vizibilă nu este niciodată în întregime propria sa origine. Vine dintr-o profunzime, dintr-o relație și dintr-o devenire pe care le manifestă fără să le epuizeze.

Acolo se situează munca mea: în trecerea de la non-formă la formă, când materia începe să poarte o prezență, iar imaginea, încă străbătută de ceea ce îi scapă, devine în sfârșit vizibilă.