Straniul interludiu — cum construiește creierul prezentul

„Prezentul este un interludiu, un straniu interludiu în care recurgem la trecut și viitor ca să ne slujească drept mărturie că trăim.”

— după Eugene O’Neill, *Strange Interlude*, 1928

O întrebare revine de multă vreme în ceea ce fac: unde se află o imagine înainte de a deveni gest, culoare sau materie?

Nu știu să răspund. Pot doar să observ că o idee se poate transforma într-o frază, că o amintire poate reveni sub forma unei culori și că o mișcare a mâinii poate face să apară ceva ce nu reușisem încă să exprim în cuvinte.

Această trecere de la invizibil la vizibil rămâne pentru mine profund misterioasă. Ea ne transformă raportul cu timpul, adesea fără să ne dăm seama.

Atunci când privim un tablou, nu rămânem pe deplin în încăperea în care se află. La fel, când citim un roman sau ascultăm o arie de operă, părăsim în tăcere locul și clipa prezente. Intrăm în timpul interior al autorului, în spațiul său mental, printre luminile, tensiunile și amintirile din care s-a născut opera.

Revenim apoi în lumea noastră, în cea pe care o numim reală, și în ceea ce numim prezent. Dar nu ne întoarcem niciodată cu totul singuri. Aducem cu noi fragmente dintr-un alt timp: o imagine, o emoție, o frază sau o sonoritate care poate continua să trăiască în noi fără să știm cu exactitate cum.

Această circulație între epoci, experiențe și conștiințe diferite ridică o întrebare: ce este prezentul în care credem că revenim? Este el o clipă autonomă, limpede despărțită de trecut și de viitor? Sau este un pasaj în continuă mișcare, în care se întâlnesc ceea ce a fost deja trăit și ceea ce încă nu există?

Fraza lui Eugene O’Neill despre prezent ca „straniu interludiu” reprezintă punctul de plecare al acestei reflecții. Ea exprimă, în limbajul literaturii, o intuiție pe care neuroștiințele o abordează astăzi pe o altă cale: creierul nu primește un prezent pur. El construiește în fiecare clipă o realitate pornind de la urmele trecutului și de la anticiparea a ceea ce s-ar putea întâmpla.

O intuiție literară, o perspectivă științifică

Se întâmplă uneori ca literatura să intuiască o structură a experienței ale cărei mecanisme vor fi cercetate mai târziu de știință. Aceasta nu înseamnă nici că scriitorul ar fi anticipat o teorie științifică, nici că opera ar putea fi redusă la o demonstrație. Literatura și știința nu folosesc același limbaj și nu urmăresc aceleași scopuri. Ele se pot întâlni însă în jurul aceleiași enigme.

În *Strange Interlude*, prezentul apare ca un interval fragil între două dimensiuni care par să aibă mai multă consistență decât el. Trecutul rămâne în noi prin memorie, iar viitorul este deja prezent prin dorință, teamă și așteptare. Între ele, clipa actuală pare aproape imposibil de surprins. Abia rostim cuvântul „acum”, iar acest „acum” aparține deja trecutului.

Neuroștiințele nu pot stabili dacă prezentul există în sens metafizic. Ele pot însă cerceta felul în care creierul produce experiența conștientă pe care o numim prezent. Iar această experiență este mult mai puțin imediată decât pare.

Prezentul trăit nu este o fotografie instantanee a lumii, ci o compoziție. Creierul reunește informații care nu ajung toate în același moment, le interpretează în lumina experiențelor anterioare și anticipează evoluția lor probabilă. Prezentul nostru cuprinde astfel ceva din ceea ce tocmai a dispărut și din ceea ce încă nu s-a petrecut. Nu este un punct nemișcat, ci un proces reconstruit fără încetare.

A vedea înseamnă deja a interpreta

Ne imaginăm adesea percepția ca pe o fereastră transparentă deschisă spre lume. Sistemul nervos nu primește însă o realitate deja organizată. El prelucrează variații de lumină, vibrații, presiuni și semnale chimice, întotdeauna parțiale și uneori ambigue. Creierul trebuie să le selecteze, să le pună în legătură și să le atribuie o origine probabilă.

Recunoașterea unui chip presupune deja intervenția memoriei, a regularităților învățate, a contextului și, uneori, a emoției. Atunci când o formă este parțial ascunsă, continuăm să o percepem ca pe un întreg coerent, deoarece experiența ne-a învățat că obiectele nu încetează să existe atunci când o parte din ele scapă privirii.

Trecutul nu se păstrează, așadar, doar în amintirile noastre autobiografice. El acționează în tăcere asupra modului în care percepem lumea prezentă. În fața unui tablou, privirea noastră nu este niciodată pe deplin neutră. Aducem cu noi o istorie, imagini întâlnite anterior, emoții și asociații de care nu suntem întotdeauna conștienți. Opera apare în prezent, dar privirea noastră vine de departe.

Creierul predictiv

Procesarea predictivă reprezintă astăzi unul dintre cadrele teoretice importante ale neuroștiințelor percepției. Potrivit acestei familii de modele, creierul nu se limitează la a aștepta informațiile senzoriale, ci formulează permanent ipoteze despre cauzele posibile ale semnalelor pe care le primește.

În anumite versiuni ale modelului, nivelurile superioare ale sistemelor perceptive transmit predicții către nivelurile inferioare. Datele senzoriale sunt comparate cu aceste așteptări, iar diferența dintre ele produce o „eroare de predicție”, care permite ajustarea modelului intern.

În modelul devenit clasic al lui Rajesh Rao și Dana Ballard, conexiunile descendente transmit predicțiile, în timp ce conexiunile ascendente semnalează ceea ce nu a fost anticipat corect. Cercetarea lor a permis explicarea anumitor proprietăți observate în cortexul vizual. Această perspectivă sugerează că activitatea perceptivă nu constă doar în înregistrarea a ceea ce este deja cunoscut, ci și în detectarea elementelor care contrazic așteptările noastre.

Surpriza dobândește astfel un rol esențial: ea marchează întâlnirea dintre modelul nostru interior și o realitate care nu se lasă cu totul cuprinsă în el.

Aceasta nu înseamnă că creierul inventează lumea în mod arbitrar. Ipotezele sale sunt permanent constrânse și corectate de informațiile senzoriale. Atunci când acestea sunt clare, ele influențează puternic interpretarea; când sunt ambigue, experiența anterioară capătă o pondere mai mare. Percepția se construiește astfel printr-un schimb continuu între ceea ce creierul anticipează și ceea ce informația primită îl obligă să revizuiască.

Cercetările bazate pe neuroimagistică arată că așteptările anterioare pot influența reprezentarea unui stimul în cortexul vizual. Studiile realizate de Peter Kok și colaboratorii săi indică, printre altele, că activitatea neuronală poate fi orientată către caracteristicile stimulului așteptat. Alte cercetări au identificat, inclusiv în anumite straturi ale cortexului vizual primar, activități compatibile cu influența așteptărilor. Anticiparea nu pare, prin urmare, să intervină doar după percepție, ci participă la formarea ei.

Termenul „predicție” trebuie totuși folosit cu prudență. El nu desemnează în mod necesar o reprezentare conștientă a viitorului, ci poate însemna estimarea unei informații absente sau incerte pe baza unui model construit prin experiență. Procesarea predictivă rămâne un cadru teoretic influent, nu o explicație definitivă a tuturor funcțiilor creierului.

Prezentul are nevoie de timp

Chiar și ceea ce ni se pare instantaneu are nevoie de un anumit timp pentru a deveni conștient. Lumina trebuie să ajungă la retină, să fie transformată în activitate electrică și apoi prelucrată de mai multe regiuni ale creierului. Sunetul, atingerea și semnalele provenite din corp urmează alte căi și nu sunt integrate în același ritm.

Cu toate acestea, în viața de zi cu zi nu percepem o lume fragmentată. Creierul reunește aceste informații într-o experiență suficient de coerentă pentru a ne permite să acționăm. Unitatea aparentă a prezentului este deja rezultatul unui proces de compunere.

Efectul numit *flash-lag* ne permite să întrezărim acest proces. Atunci când un obiect aflat în mișcare și un flash luminos sunt prezentate în aceeași poziție, obiectul poate fi perceput ca fiind ușor înaintea flashului. David Eagleman și Terrence Sejnowski au propus că percepția atribuită acelui moment este influențată de informațiile primite imediat după el. Această interpretare rămâne discutată, dar experimentul arată că percepția conștientă a unui eveniment nu coincide întotdeauna exact cu momentul său fizic.

Ar fi însă prea simplu să afirmăm că trăim în permanență „în întârziere” față de lume. Experiența prezentului se bazează mai curând pe o integrare temporală: creierul reunește informații succesive pentru a construi o scenă coerentă. Scurtul interval necesar acestei operații nu reprezintă un defect, ci una dintre condițiile unei percepții stabile și utile.

De altfel, prezentul nu are o singură durată. Cercetările lui Uri Hasson și ale colaboratorilor săi au evidențiat existența unei ierarhii a ferestrelor temporale în cortex. Unele regiuni prelucrează variații foarte rapide, în timp ce altele integrează informația pe durate mai lungi, necesare pentru înțelegerea unei fraze, a unei scene sau a unei narațiuni.

Prezentul unei culori nu este, așadar, același cu prezentul unei melodii. O notă dobândește sens păstrând urma celor care au precedat-o și trezind așteptarea celor care urmează. Fiecare formă artistică își desfășoară astfel propria temporalitate. Opera nu există pur și simplu în timp; ea organizează timpul experienței noastre.

Ne amintim pentru a ne putea imagina

Reprezentăm adesea memoria ca pe o arhivă în care amintirile ar fi păstrate intacte. A ne aminti înseamnă însă deja a reconstrui. Reunim locuri, senzații, chipuri și emoții. Acest proces poate explica anumite deformări ale amintirilor, dar ne permite și să recombinăm fragmente ale trecutului pentru a imagina o situație care nu a existat niciodată.

Cercetările lui Daniel Schacter, Donna Rose Addis și Randy Buckner au contribuit la dezvoltarea ideii de „creier prospectiv”. Memoria nu ar servi doar la păstrarea trecutului, ci ar furniza și materialele necesare pentru imaginarea unor viitoruri posibile.

Studiile de neuroimagistică arată că rememorarea unui eveniment trecut și imaginarea unui eveniment viitor activează, în parte, același ansamblu de regiuni cerebrale, printre care hipocampul și mai multe componente ale rețelei modului implicit. A ne imagina ziua de mâine nu înseamnă, prin urmare, a crea din nimic. Împrumutăm din trecut locuri, chipuri, emoții și structuri narative pentru a alcătui o scenă nouă.

Această idee se regăsește direct în experiența mea artistică. Artistul nu lucrează niciodată pornind de la o lume interioară complet neatinsă. Chiar și atunci când o imagine pare să apară spontan, ea traversează o memorie alcătuită din percepții, lecturi, vise, întâlniri și forme uneori uitate. A crea nu înseamnă neapărat a reproduce aceste elemente, ci a le deplasa, a le transforma și a le face să apară în relații noi.

Cele trei prezenturi ale conștiinței

Cu mult înainte de apariția neuroștiințelor, Augustin observa că trecutul nu mai există, viitorul nu există încă, iar prezentul nu încetează să treacă. El distingea trei forme ale prezentului în suflet: prezentul trecutului, care este memoria; prezentul prezentului, care este atenția; și prezentul viitorului, care este așteptarea.

Cele trei dimensiuni ale timpului devin astfel trei mișcări ale conștiinței. Neuroștiințele nu „dovedesc” intuiția lui Augustin. Prin alte metode și într-un alt limbaj, ele întâlnesc însă o dificultate asemănătoare: experiența prezentului nu poate fi despărțită nici de memorie, nici de anticipare.

Husserl analizează această structură pornind de la ascultarea unei melodii. Nota care tocmai s-a stins rămâne în conștiință sub forma unei retenții; nota actuală ocupă centrul experienței; iar protenția deschide deja așteptarea notei următoare. Fără retenție, nu am auzi o melodie, ci o succesiune de sunete izolate. Fără protenție, nu ar exista continuitate, așteptare sau surpriză.

William James folosește expresia *specious present* pentru a desemna o scurtă durată trăită ca fiind nemijlocit prezentă. Prezentul psihologic nu este punctul lipsit de dimensiune al timpului matematic, ci un interval în care mai multe momente sunt percepute împreună.

Bergson distinge timpul omogen și măsurabil al ceasurilor de durata trăită. În conștiință, momentele nu rămân exterioare unele față de altele: se prelungesc, se întrepătrund și se transformă. Regăsesc această durată în pictură. O culoare adăugată astăzi modifică locul și sensul unei culori așezate pe pânză cu o zi înainte. Opera dobândește astfel o memorie interioară, înscrisă în straturile, transparențele și ștergerile sale.

Imaginarul, imaginalul și timpul celuilalt

Imaginarul nu se reduce la ireal sau la fantezie. El desemnează capacitatea noastră de a face prezent ceea ce este absent și de a forma imagini noi din materialele experienței.

Imaginalul, în sensul dezvoltat de Henry Corbin, nu se confundă cu imaginarul înțeles ca simplă invenție subiectivă. El desemnează o lume intermediară în care imaginea posedă o realitate și o coerență proprii. În experiența mea, imaginalul corespunde acelui spațiu în care o imagine pare să se impună cu o necesitate aparte, ca și cum ar cere să devină vizibilă.

Nu încerc să atribui imaginalului o localizare în creier, deoarece aceasta ar însemna să confund o noțiune filosofică cu o realitate anatomică. Neuroștiințele pot însă lumina anumite procese cognitive care însoțesc formarea imaginilor: reconstruirea memoriei, anticiparea, asocierea unor elemente îndepărtate și capacitatea de a simula situații absente.

Atunci când o imagine interioară devine pictură, poem sau muzică, ea trece un prag. O formă până atunci invizibilă se materializează și devine accesibilă unei alte conștiințe. Ceva intim părăsește spațiul interior al autorului și intră într-o lume împărtășită.

În fața unei opere se suprapun mai multe temporalități: epoca în care a fost creată, timpul personal al artistului, timpul material al gesturilor și, în cele din urmă, propriul nostru timp de spectatori. Intrăm în spațiul operei fără să îl părăsim fizic pe al nostru, apoi revenim la propria viață purtând ceva ce înainte nu se afla acolo.

O arie de operă poate readuce la suprafață o amintire pe care o credeam pierdută. Un roman ne poate modifica înțelegerea unei experiențe personale. O pictură poate așeza în noi o culoare care va reapărea peste ani. Arta face astfel posibilă întâlnirea unor timpuri și conștiințe care, în lumea fizică, nu s-ar mai putea întâlni.

A picta în interludiu

Atunci când pictez, fiecare gest răspunde celor deja înscrise pe pânză. O culoare nouă intră în relație cu cele care o precedă. O formă apărută aproape accidental poate îndepărta tabloul de direcția sa inițială și poate deschide o posibilitate pe care nu o întrevăzusem.

Uneori presimt un echilibru care încă nu există, dar materia poate contrazice această anticipare. O culoare opune rezistență, o linie deplasează centrul imaginii, iar o suprapunere face să apară o prezență neașteptată. Trebuie atunci să renunț la ceea ce credeam că urmăresc și să însoțesc ceea ce începe cu adevărat să prindă formă.

Creația devine astfel un schimb între memoria operei — tot ceea ce se află deja pe pânză — și viitorul ei încă nedeterminat. Uneori, tabloul pare să presimtă înaintea mea ceea ce ar putea deveni.

Nu doresc să reduc această experiență la un mecanism neuronal. Limbajul artei nu poate fi înlocuit de cel al neuroștiințelor. Acestea ne oferă însă o altă cale de a gândi dialogul dintre ceea ce există deja și ceea ce rămâne posibil, dintre urmă și anticipare. Poate că acest dialog aparține celui mai profund mod în care locuim timpul.

Revenind la straniul interludiu

Nu aș spune că prezentul nu există, ci mai curând că nu îl întâlnim niciodată singur: ceva tocmai s-a încheiat, în timp ce altceva este deja așteptat.

Prezentul trăit este o construcție în continuă mișcare. El păstrează urmele a ceea ce tocmai a dispărut, interpretează semnalele care îi parvin și anticipează deja clipa următoare. Este straniu pentru că nu poate fi imobilizat, fragil pentru că este revizuit fără încetare și viu tocmai pentru că rămâne deschis.

Arta ne permite, poate, să trăim această deschidere cu o intensitate aparte. În fața unui tablou, într-un poem sau în interiorul unei fraze muzicale, mai multe timpuri se suprapun. Trecutul artistului întâlnește prezentul celui care privește. O imagine veche devine o percepție nouă. O operă încheiată deschide un viitor pe care autorul ei nu l-ar fi putut prevedea.

Traversăm timpul și spațiul unei alte conștiințe, apoi revenim în lumea noastră cu câteva fragmente ale acestei călătorii.

Poate că prezentul este tocmai acest lucru: nu o graniță între ceea ce nu mai există și ceea ce încă nu există, ci locul schimbător în care memoria, percepția și anticiparea se întâlnesc. Atunci poate apărea o formă — un roman, un poem, o sculptură, o compoziție muzicală sau un tablou — și poate depune, pentru o clipă, mărturie că trăim.